În urma tuturor discuțiilor și atacurilor din media din ultimele zile, vreau să împărtășesc public, din propria mea perspectivă, tot ce înseamnă „acuzația” că aș fi colaborat cu Securitatea în anii ’80. Vreau ca oamenii să afle, direct de la sursă, cum au stat lucrurile, cu fiecare detaliu pe care îl dețin și cu toate nuanțele pe care, din păcate, titlurile senzaționaliste le-au omis.
Totul a început când prietenul meu de-o viață, pe care îl știam din grădiniță, a încercat prima oară să fugă din România. În acel context, am fost chemat împreună cu alți doi‑trei amici la sediul Securității, nu pentru că aș fi fost vreun informator, ci pentru că el ne lăsase adresa ca „persoane de contact”. Casa în care locuia, obiectele sale, orice putea servi ca argumente. În birou, Securitatea ne-a explicat, cu un aer aproape amabil și prietenos, că „nu are nimic cu noi”, că apreciază discreția noastră și că nu-și dorește statistici ridicate privind tentativele de fugă.
În anii ’80, regimul Ceaușescu era parte din convențiile post‑Helsinki, care impuneau raportarea numărului de deținuți. Drept urmare, orice plecare ilegală era „subțiată” în dosare pentru a ascunde realitatea: mai puțini prizonieri, statistici mai puțin compromițătoare.
A fi chemat la Securitate nu era o simplă formalitate, ci un eveniment încărcat de teamă și incertitudine. Nu puteai refuza, iar noaptea dinainte te bântuiau întrebări fără răspuns. Lipsa posibilității de a amâna termenul, absența unui avocat la dispoziție și imposibilitatea unui apel telefonic transformau chemarea într-o stare profundă de vulnerabilitate. Știai că, odată intrat în clădire, vei fi supus unui interogatoriu minuțios, menit să transmită un mesaj clar: ești monitorizat, iar prietenii tăi sunt deja în evidențele lor.
Oricum, niciun fragment din declarația mea nu conținea informație politică sau vreo trădare: era pur și simplu o consemnare legală, o procedură birocratică prin care se încheia rapid cazul prietenului meu..
În campania electorală recentă, acuzațiile au reapărut sub forma unor dezvăluiri senzaționaliste: un post de televiziune a sugerat că aș fi fost colaborator al Securității. Am refuzat să las această minciună să planeze. Conform legii, am solicitat acces la dosarul meu de la CNSAS. Într-o zi de Joia Mare — deși era o zi încărcată sufletește — m-am prezentat în arhivele instituției. Cu mâna mea, am răsfoit fiecare filă și fiecare înscris purtând numele „Crin Antonescu”. Am constatat că singurul document care îmi aparținea era declarația scrisă de mână, lipsită de coduri informative sau note politice. Am cerut și am primit imediat o copie a acelei declarații — singurul text pe care aveam dreptul să-l dețin.
Din respect pentru cei interesați de adevăr, am publicat imediat pe site textul integral al declarației mele. Nu era un fișier criptat sau un memorandum oficial, ci pură hârtie cu cerneală și cuvântul „prieten”. Am subliniat — și o fac în continuare — că orice interpretare contrară reprezintă o denaturare a faptelor și o insultă adusă celor care au suferit sub teroarea Securității.
În cei 35 de ani de politică nu am dat niciodată în judecată un post de televiziune. De data aceasta, am făcut-o. În instanță, am arătat că „actele vorbesc, documentele sunt clare, istoria e limpede” și că acuzațiile fără probe sunt simple calomnii. Restul presei — jurnaliști independenți, care nu mi sunt neapărat aliați politici — au salutat acest demers ca pe un gest de onoare și curaj civic..
Dincolo de birocrație și de zvonuri, rămâne esențial sentimentul de solidaritate care ne-a unit în acele zile friguroase de iarnă ale lui 1988. Acel interogatoriu a fost, pentru mine, o lecție despre responsabilitate și despre cât de fragilă poate fi libertatea atunci când un stat își uită cetățeanul. M-am bucurat să văd cum hârtia și cerneala, atunci când sunt prezentate cu transparență, pot învinge cele mai adânci suspiciuni.
Sper ca acuzația de colaborare cu Securitatea să se prăbușească sub greutatea documentelor autentice și a adevărului. Istoria nu este un spectacol de titluri senzaționaliste, ci un ansamblu de gesturi umane: curajul de a cere adevărul, de a-l transmite neabătut și de a-ți apăra demnitatea în instanță și în fața propriilor convingeri..
