Să luăm acest scenariu. Să spunem că, într-o zi, sunt la Cotroceni, iar premierul îmi prezintă două alternative pentru bugetul de stat, împreună cu un ministru de finanțe: restructurarea aparatului bugetar sau creșterea taxelor, TVA și impozitul pe venit. Dacă cei doi mi-ar cere sfatul, pe care dintre aceste opțiuni aș opta?
Personal, sper că primul ministru să nu vină la mine, în calitate de președinte, să mă întrebe ce să fac în privința unei asemenea măsuri. Decizia îi aparține lui, iar discuțiile și dezbaterile – împreună cu primul ministru, guvernatorul băncii și reprezentanții mediului de afaceri – sunt esențiale, mai ales în contextul următorilor cinci ani. Întrucât primul ministru, ca șef al guvernului, este susținut de majoritatea parlamentară și acționează conform Constituției și a legilor de funcționare, el este obligat să ia o decizie fermă.
Acest scenariu nu are un fundament în realitate; nimeni nu ar trebui să mă întrebe ce ar trebui să facă, deoarece asta ar insinua că nu ar fi un prim-ministru bun.
Totuși, deși eu nu port această grijă în mod direct, opinia mea este clară la nivel de viziune economică. Nu aș alege niciodată creșterea taxelor, deoarece aceasta nu reprezintă soluția optimă. Cota unică și-a dovedit valabilitatea, iar taxarea pe muncă rămâne deja la un nivel ridicat. Prin urmare, nu se poate considera o opțiune creșterea acestor taxe; poate ar trebui să analizăm modalități de reducere a lor, iar în privința TVA-ului, situația este similară.
În fine, disciplina bugetară și reducerea cheltuielilor sunt responsabilități de competența guvernului, iar consultările cu primul ministru sunt esențiale în această privință. Vreau să fiu clar că nu eu sunt cel care poate răspunde în mod real la acest gen de întrebări.
