Libertatea de exprimare este una dintre marile cuceriri ale societății moderne, iar în România post-decembristă, ea a fost piatra de temelie a noii democrații. Însă, după mai bine de trei decenii, suntem obligați să recunoaștem că această libertate, sacrosanctă în principiu, poate deveni în practică un instrument de subminare a chiar ordinii democratice, dacă nu este însoțită de responsabilitate și de delimitări clare între opinie, propagandă și incitare la ură.
Am ajuns într-un punct în care spațiul public este invadat, cotidian și agresiv, de mesaje care nu doar că falsifică realitatea, dar o fac într-un mod profesionist, programatic și adesea coordonat. Vorbim despre un veritabil război informațional, purtat nu cu arme convenționale, ci cu minciuni, cu manipulări, cu teorii conspiraționiste livrate ca „adevăruri alternative”.
Această confuzie între opinie și dezinformare nu este deloc întâmplătoare. Ea este cultivată cu bună știință de cei care nu mai au nicio miză în apărarea democrației, ci doar în exploatarea slăbiciunilor ei. Vedem cum figuri politice chiar din actualul Parlament practică zilnic, pe holurile instituțiilor statului și pe ecranele televiziunilor, un discurs instigator, xenofob, antieuropean, adesea violent și aproape întotdeauna nefondat.
Libertatea de exprimare nu înseamnă libertatea de a împroșca cu ură. Nu înseamnă libertatea de a-i numi „trădători de neam” pe cei care gândesc altfel. Nu înseamnă libertatea de a amenința jurnaliști, medici, funcționari publici, de a-i filma agresiv sau de a le incita comunitățile împotriva lor. Nu înseamnă, în niciun caz, dreptul de a minți cu bună știință milioane de oameni despre existența unor „lagăre de exterminare” în timpul pandemiei, despre vaccinuri care „ne transformă în roboți” sau despre „România sub ocupație străină”.
Deja nu mai vorbim de opinii politice, ci de o formă de propagandă de tip totalitar. În termeni de securitate democratică, acestea sunt riscuri reale și imediate.
Aici, instituțiile statului au o răspundere pe care nu o mai pot evita. Este inadmisibil ca, în fața unor derapaje grave ale discursului public, Consiliul Național al Audiovizualului să se rezume la „avertismente” sau „amenzi simbolice”. Nu putem continua să sancționăm discursul de ură cu prețuri comparabile cu un spot de reclamă.
Este momentul unei reforme curajoase a legislației în domeniu. CNA trebuie să aibă nu doar autoritate morală, ci și pârghii efective. O amendă legislativă – una care să prevadă sancțiuni proporționale cu gravitatea faptei și cu impactul social – este esențială. În lipsa acesteia, vom continua să asistăm la spectacolele în care unii oameni acuză oficiali ai statului că ar „face parte dintr-un genocid global”, fără ca nimeni să intervină. Vom continua să vedem cum alții asaltează funcționari sau instigă la nesupunere față de deciziile instituționale, prezentându-se ca „vocea poporului”.
Dar poporul român nu e reprezentat de minciună și ură. Poporul român a trăit prea multe abuzuri, a trecut prin prea multe dictaturi, ca să accepte ca libertatea cucerită în 1989 să fie folosită ca pretext pentru demolarea principiilor democratice.
Soluția nu este cenzura – și trebuie spus asta cu toată claritatea. Niciun stat democratic nu poate legitima controlul politic asupra opiniilor. Însă un stat democratic trebuie să tragă linie clară între libertate și abuz. Între exprimare și incitare. Între critică și calomnie.
Trebuie să ne amintim că libertatea, fără un cadru normativ, devine haos. Iar haosul comunicării publice e un teren fertil pentru extremism. Dacă în trecut pericolul venea din tancuri și gulere de uniformă, astăzi vine din studiouri de televiziune și conturi de social media.
Avem nevoie de o revizuire a standardelor morale și juridice privind discursul public. Avem nevoie ca Parlamentul să nu mai tolereze comportamentele derapante ale unor membri ai săi doar pentru că „dau bine la electorat”. Avem nevoie ca CNA să fie un arbitru real, nu un comentator de pe margine.
Și, mai ales, avem nevoie de o societate civilă și un electorat care să înțeleagă că libertatea de exprimare este un drept fundamental – dar nu și dreptul de a minți, de a incita, de a distruge încrederea în instituții și de a submina ordinea constituțională.
Pentru că, în cele din urmă, adevărata libertate se construiește prin adevăr. Iar acolo unde începe minciuna organizată, democrația moare.
