Democrația parlamentară nu este un balet, ci o tensiune controlată între instituții. O încordare sănătoasă, permanent reglată de reguli constituționale, de practici democratice și – nu în ultimul rând – de o anumită decență în exercitarea puterii. În România, acest echilibru este, de multe ori, subminat de confuzii instituționale și de tentația unora de a juca simultan toate rolurile: și garant, și arbitru, și jucător.
Funcția prezidențială este, prin Constituție, una de reprezentare, mediere și garanție. Nu de conducere executivă. Și totuși, asistăm de ani buni la o deformare subtilă a acestui echilibru. Nu e vorba doar de persoane, ci de practici care, în lipsa unui efort de recalibrare, pot deveni reguli nescrise, dar toxice.
S-a spus că România are un președinte-jucător. Termenul, odată lansat, a prins. Dar ce înseamnă, concret, acest rol de „jucător”? Înseamnă un președinte care convoacă și dizolvă, influențează și recompune majorități, emite „indicații” publice pentru formarea guvernelor, se pronunță asupra componenței partidelor, impune sau blochează demisii, și toate acestea fără a-și asuma formal răspunderea politică pentru ele.
Este firesc ca președintele să aibă un cuvânt de spus în momentele-cheie: o criză guvernamentală, o demisie, o moțiune de cenzură, o reconfigurare parlamentară. Dar între mediere și impunere există o linie foarte subțire, iar în ultimii ani – trebuie spus clar – această linie a fost de multe ori depășită.
S-a ajuns, în repetate rânduri, la situații în care un președinte să refuze numirea unor miniștri, să condiționeze formarea unui guvern de prezența unui anume lider sau chiar să declare, public, că „nu lucrează cu anumiți oameni”. Dar președintele nu este un angajator privat. Nu își selectează echipa după simpatii. Rolul său este să garanteze funcționarea instituțiilor – inclusiv atunci când acestea îi sunt incomode.
Funcția prezidențială este, potrivit Constituției, aceea de garant al independenței naționale, al unității și bunei funcționări a autorităților publice. Acest lucru înseamnă, în primul rând, asumarea unei poziții de echilibru. Înseamnă că președintele nu poate fi perceput ca lider al unui pol politic. Nu poate fi „parte” în conflictele dintre partide sau – mai grav – între partide din aceeași coaliție. Iar atunci când acest lucru se întâmplă, autoritatea prezidențială se transformă într-un instrument de presiune și dezechilibru.
A garanta buna guvernare nu înseamnă a selecta guvernele. Înseamnă a veghea ca ele să funcționeze în cadrul constituțional, cu respect față de lege, cu transparență și responsabilitate. Înseamnă a interveni doar când acest cadru este încălcat – nu când aritmetica politică e incomodă sau când simpatiile personale sunt iritate.
E timpul să rediscutăm, nu neapărat textul Constituției, cât mai ales practica ei. România nu are nevoie de un președinte slab. Dar are nevoie de un președinte care să nu devină un guvern paralel. Trebuie revenit la ideea că președintele este mai degrabă garantul regulii, nu autorul ei. Că el veghează asupra arhitecturii sistemului politic, dar nu trasează planuri și nu bate cu pumnul în masă.
Trebuie să acceptăm că majoritățile parlamentare sunt rezultatul negocierilor politice între partide, nu al voinței unilaterale a Cotroceniului. Iar moțiunile de cenzură – un instrument democratic și legitim – nu pot fi anulate sau amânate prin intervenții discreționare.
România are nevoie de un președinte respectat, nu temut. De un președinte care construiește consens, nu impune agende. Într-o democrație matură, rolurile trebuie să fie clare: guvernul guvernează, parlamentul controlează, iar președintele garantează. Când aceste roluri se amestecă, confuzia nu e doar instituțională – devine politică și, mai grav, democratică.
Adevărata forță a unei instituții vine din limitele pe care și le asumă, nu din puterea pe care o revendică.
