Există momente în istoria unei națiuni când politica externă nu mai este doar apanajul diplomaților sau subiect de dezbatere între specialiști. Este momentul în care politica externă devine o chestiune de identitate, de poziționare fermă, de curaj. România se află, astăzi, într-un astfel de moment.
Agresiunea Rusiei asupra Ucrainei a repoziționat toate valorile în jurul cărora am construit ceea ce numim „lumea liberă”. În această lume liberă, România aspiră nu doar să aparțină, ci să conteze. Dar această aspirație vine la pachet cu obligații – de coerență, de decizie, de demnitate.
România și-a manifestat sprijinul pentru Ucraina de la bun început. A fost un gest necesar, uman, coerent cu ceea ce pretindem că suntem. Am deschis granițele, am oferit ajutor umanitar, am susținut tranziția cerealelor ucrainene spre portul Constanța. Dincolo de gesturi simbolice, acest sprijin trebuie înțeles ca o investiție în propria noastră securitate. Pentru că, dacă Ucraina cade, frontiera noastră nu va mai fi una de parteneriat și vecinătate – ci linia directă a confruntării.
Și totuși, în timp ce statul român și-a menținut – cu anumite sincope – direcția, în spațiul public s-au infiltrat, pe sub radar sau cu tam-tam, poziții radical diferite. Voci care fie relativizează invazia rusă, fie propagă narative antioccidentale, fie cer „pace cu orice preț”. Acestea nu sunt opinii. Sunt mesaje atent ambalate, menite să slăbească fibra noastră democratică. Și de aici apare întrebarea: când televiziuni cu licență CNA oferă platforme constante unor astfel de discursuri, unde se oprește libertatea de exprimare și unde începe complicitatea?
E important să privim și contextul mai larg. În lumea occidentală, nu toată lumea vorbește cu o singură voce. Între Washington și unele capitale europene există divergențe de ton și strategie privind gestionarea războiului. Unii vor susținere militară necondiționată, alții cer dialog. Sunt diferențe normale într-un spațiu democratic. Dar România nu-și poate permite luxul ambiguității. Nu putem fi „și cu unii, și cu ceilalți”, nu din slugărnicie, ci din realism geopolitic. Când suntem întrebați „pe cine mizați?”, răspunsul nostru trebuie să fie clar: mizam pe lumea liberă, nu pe revanșismul dictaturilor.
Și pentru că vorbeam de voci neconforme cu această direcție, nu putem evita menționarea celor care, chiar din Parlamentul României, promovează, uneori fățiș, mesaje pro-Kremlin.
În fața acestui peisaj fragmentat, strategia României trebuie să se concentreze pe trei direcții majore.
1. Coerență internă. Nu putem cere încredere partenerilor externi când pe scena noastră politică și mediatică se rostogolesc constant mesaje ostile propriilor alianțe. Un CNA funcțional, o legislație clară privind combaterea propagandei străine, o delimitare limpede între libertate și intoxicare sunt esențiale. Nu, nu e vorba de cenzură. E vorba de igienă democratică.
2. Prezență activă în spațiul euroatlantic. România nu mai poate juca doar rolul bunului executant. Avem nevoie de inițiativă, de viziune, de voci articulate la Bruxelles, Paris și
Washington. Într-o Europă tot mai polarizată, trebuie să fim parte din nucleul decizional, nu doar din coada de implementare.
3. Consolidarea imaginii externe. De la diplomație culturală, până la parteneriate strategice economice, România trebuie să devină vizibilă și credibilă. Nu prin lozinci, nu prin parade, ci prin consecvență. Atunci când spunem că suntem de partea Ucrainei, trebuie să o arătăm și în mod practic – prin sprijin logistic, prin implicare diplomatică, prin voce clară în forurile internaționale.
România nu mai e doar o țară de graniță. E o țară aflată într-o zonă de impact. Și tocmai de aceea, credibilitatea noastră externă se clădește aici, în interior: în știrile pe care le difuzăm, în declarațiile pe care le permitem, în coerența deciziilor noastre. Lumea liberă nu mai are nevoie doar de aliați tăcuți. Are nevoie de parteneri curajoși. Și România poate fi unul dintre ei – dacă are luciditatea de a-și alege prietenii, dar mai ales de a-și recunoaște inamicii.
